A ierta deplin

Se spune că a ierta este privilegiul divinităţii. Dumnezeu, Cel ce este Dragoste prin însăşi natura Sa desăvârşită, acordă clemenţă şi iartă pe cel responsabil de vină, redându-i inocenţa pierdută. Iertarea Lui este deci o premisă în stabilirea şi statornicirea unei legături cu cel ce este iertat, fiindcă El ,,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2,4). Pe acest  temei spiritual şi omul este chemat să ierte,nu numai să fie iertat sau absolvit de vină.

În principiu, a ierta sau faptul iertării este un gest nobil, spontan, ce vine dintr-o inimă bună,renăscută prin Duhul lui Dumnezeu. A fi iertat înseamnă a fi iubit. A iubi este a ierta. Practic, nu se poate realiza actul iertării fără iubire, după cum nici iubirea nu poate fi împlinită fără iertare. Sclipitor, ele se revelează continuu în natura divină.

Din nefericire, în natura umană iubirea şi iertarea nu fac totdeauna casă bună. Omul, deşi poartă chipul lui Dumnezeu, se aseamănă spiritual (calitativ) mai puţin cu El. Iartă mai greu, în timp, condiţionat, apelând la jumătăţile de măsură şi chiar dacă iartă relativ uşor, nu poate să uite. Aceasta este o realitate psihologică, un capriciu al firii încă nerăstignite, o înclinaţie involuntară spre mediocritate duhovnicească. Spun toate acestea cu  mâna pe inimă, fiindcă a trecut timp ca să-mi pot însuşi date-le asemănării cu Hristos sub aspectul iertării. Realmente, Isus îi iartă deplin pe oameni. Păcatele favorite, viciile, falsul generalizat, mintea rebelă, gândurile ascunse, cuvintele rele, pornirile nestăpânite, gesturile josnice, faptele din prezent, cât şi cele din trecut. Este semnul distinct al unei mari iubiri şi reprezintă transparenţa sentimentelor exprimate într-o relaţie personală, cum este aceea dintre tată şi fiu. Domnul ne învaţă să iertăm asemenea Lui – deplin, în întregime. Astfel, El mi-a descoperit prin Cuvântul Său ,,principiul eliberării” de sine prin iertare necondiţio-nată şi numai aşa am reuşit să-l iert într-un târziu pe tatăl meu, după o lungă perioadă de înstrăinare în care l-am respins ca persoană, l-am ignorat ca părinte, m-am distanţat ca fiu.

În tot acest timp, dată fiind o acută lipsă de comunicare, eram deranjat de prezenţa lui chiar şi când era tandru sau atent cu mine. Nu puteam trece uşor acele praguri psihologice care erau mereu întărite prin devierile sale de comportament sau prin lipsa de discernământ în relaţia cu propria familie. La un moment dat mă irita până şi ideea că sunt fiul lui. Probabil am aşteptat prea mult de la el şi am fost dezamăgit, sau poate că eu nu am fost dispus şi am cedat mult prea devreme în a-l cunoaşte mai bine şi a-l înţelege ca mentalitate şi atitu- dine.

Timpul a trecut şi obişnuinţa şi-a spus cuvântul. L-am luat ca atare recunoscându-i doar statutul de tată şi chiar l-am iertat,fie şi moral, când a fost cazul. Nu-i iertasem însă şi trecutul ce umbrea insistent viaţa mea,redându-mi imagini,expresii sau gesturi reflexe ce mă făceau să recurg prompt la reproşuri şi cuvinte nepotrivite,exprimare evidentă a revoltei acumulate în inima mea…

Aplicând corect şi concret ,,principiul eliberării” acum sunt liber înăuntrul meu – eliberat şi liniştit. Adevărul întotdeauna ne face liberi. Însă la fel de liberi sunt şi făţarnicii şi toţi cei ce iubesc deşertăciunea…A fi liber cu adevărat înseamnă a fi răstignit împreună cu Hristos. De aceea mărturisirea sinceră,nevoalată,a ceea ce gândim sau simţim ne apropie cu certitudine de adevăr. Convins de Duhul Sfânt că a venit momentul împăcării ,mi-am abordat deschis tatăl şi i-am mărturisit cu inima strânsă că l-am urât şi l-am desconsiderat constant pentru trecutul său în relaţia cu familia. Apoi i-am cerut plin de remuşcări să mă ierte pentru sinistrul sentiment de ură şi dispreţ,mai mult sau mai puţin justificat. Vizibil descumpănit, însă mişcat sufleteşte,a acceptat suspinând să-mi acorde iertarea părintească. Am răsuflat uşurat…Ne-am dat sărutarea împăcării cu lacrimi de iubire şi  ne-am îmbrăţişat cu dragoste…A fost înălţător.

Cuvântul lui Dumnezeu mi-a adus pacea sufletească şi liniştea spirituală:,,Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (Ioan 20,23). Ier-tându-l deplin pe tatăl meu şi totodată trăind intens iertarea reciprocă, am fost copleşit de iubirea în Hristos, de bunăvoinţă şi de dorinţa ardentă de a deveni un fiu într-adevăr bun. Din momentul împăcării n-am mai putut gândi, vorbi şi acţiona ca mai înainte. Domnul mă înnoise în gândirea şi purtarea mea, curăţindu-mă de prejudecăţi şi resentimente,dând sens spiritual gesturilor mele, scuturându-mă de neiertare şi dovedindu-mi încă o dată, dacă mai încăpea îndoială, că la El toate lucrurile sunt cu putinţă… Iubirea este putere!

George Marin

sursa : www.baptist-tm.ro